Viata si activitatea legendarului Antonio Stradivari

Antonio Stradivari s-a născut în orașul italian Cremona, în anul 1644, într-una dintre cele mai vechi familii ale orașului, atestată documentar încă din 1188. Puține lucruri sunt cunoscute despre primii zece ani ai lui Antonio, dar se pare că a devenit ucenic în atelierul lutierului Nicolo Amati în jurul vârstei de 12 ani. Cea mai veche vioară confecționată de el datează din anul 1666, fiind semnată cu numele său și inscripția “Alumnus Nicolai Amati, faciebat anno 1666″. Până în anul 1680, Stradivari căpătase deja o reputație de bun lutier, iar în 1682 un bancher venețian a comandat un set complet de instrumente de la atelierul său, ca un cadou pentru regele James al II-lea al Angliei. Odată cu moartea maestrului Amati, cererea pentru instrumentele lui Stradivari a crescut semnificativ.
Perioada de început a carierei lui Antonio Stradivari, este considerată inferioară ultimei părți a vieții sale. În această perioadă, o schimbare semnificativa a început să diferențieze noile viori Stradivarius de cele din primii ani: instrumentele au căpătat o culoare mai închisă, un fapt care, conform celor mai noi cercetări, ar putea fi responsabil pentru calitatea excepțională a sunetului produs. “Perioada de aur” a instrumentelor Stradivarius a durat doar 20 de ani, până în anul 1720, an după care poate fi observată o scădere ușoară în calitatea viorilor produse. Artizanul a murit în anul 1737, iar în toată viața a produs aproximativ 700 de viori, dintre care peste 500 încă mai există.

Teorii si supozitii

Dincolo de măiestria artizanatului lui Stradivari, încă nu este cunoscut motivul exact pentru care viorile sale sunt atât de bune. Totuși, există mai multe teorii care încearcă să explice sunetul unic al instrumentelor Stradivarius. Prima teorie, elaborată de echipa omului de știință american Henri Grissino-Mayer, expert în dendro-cronologie, știința care studiază pattern-urile de creștere ale inelelor anuale ale arborilor, spune că lemnul folosit de Antonio Stradivari ar avea o serie de caracteristici unice, datorate perioadei numite “Mica Glaciațiune”. Între 1645 și 1715, temperaturile globale au scăzut, într-o perioadă de activitate solară mai redusă decât normalul. În această perioadă, ritmul de creștere al arborilor a încetinit, rezultând într-un set de inele de creștere mult mai dense decât cele întâlnite astăzi, explică Mayer într-un articol din revista National Geographic. Lemnul folosit de către lutierul italian provine, în cea mai mare parte, de la arbori care au crescut în această perioadă, iar natura extrem de compactă a materialului ar fi responsabilă pentru sunetul viorilor Stradivarius. Deși plauzibilă, teoria nu a putut fi confirmată până acum.
O altă teorie spune că lemnul folosit pentru unele componente ale viorii ar fi paltin de munte din nordul Croației, o zonă recunoscută pentru creșterea lentă și uniformă a inelelor arborilor. Lemnul de paltin de munte din această regiune era recunoscut în acea perioadă, fiind o marfă importantă pentru negustorii venețieni și este folosit și în prezent pentru producția de instrumente muzicale.
Omul de știință de origine maghiară Joseph Nagyvary pune sunetul special pe seama tratamentelor care au fost aplicate lemnului. În zona din nordul Italiei, unde este situat și orașul Cremona, climatul umed impune metode speciale de conservare a obiectelor din lemn, care altfel ar avea o durată de viață foarte mică. Pe lângă problema umezelii, cariile de lemn sunt o altă problemă importantă. Multe dintre artefactele din lemn din perioada lui Stradivari au suferit foarte mult de pe urma acestui dăunător, dar, în mod spectaculos, instrumentele celebrului lutier nu au fost afectate deloc. În mod evident, asta indică utilizarea unui tratament insecticid artizanal pentru conservarea instrumentelor, spune Nagyvary într-un interviu publicat de revista Scientific American.
Conform cercetărilor făcute, lemnul a fost impregnat cu o substanță numită borax, care, pe lângă că este un insecticid foarte eficient, are și efectul secundar de a face lemnul și mai uniform, prin umplerea tuturor porilor. Boraxul ia naștere prin secarea prin uscare a lacurilor sărate, care sunt numite și lacuri de borax, de unde poate fi foarte usor colectat. În afară de borax, în zona Cremonei oamenii foloseau diverse materiale pentru a proteja lemnul de umiditate și de mucegai. Printre aceste materiale se numără și o substanță secretată de pomii fructiferi primăvara, bogată în zahăr și de consistența unei rășini. Atunci când se usucă, această substanță are o consistență foarte dură, dar și ușor casantă.
Ultimul ingredient chimic adăugat, conform lui Nagyvary, este o pulbere cristalină extrem de fină, obținută fie din cristale de quartz, fie din sticlă venețiană măcinată. Combinând aceste trei ingrediente, se obține un amestec care dă viorilor Stradivarius unicitatea de care se bucură. Procedeul a fost reprodus de omul de știință cu un grad destul de ridicat de acuratețe, el fiind la ora actuala unul dintre principalii producători de viori de înaltă calitate inspirate de Stradivarius.
Cel mai probabil, adevărul este undeva la mijloc. Niciuna dintre teoriile expuse mai sus nu reușesc să explice întru totul de ce viorile Stradivarius sunt unice și de ce nimeni nu a reușit întru totul să îl reporducă. Pe final, vă invităm să reascultați gândurile lui Alexandru Tomescu despre vioara pe care cântă acum, Stradivarius Elder Voicu. Puteți reciti întregul interviu aici.


Vioara Stradivarius Lady Blunt, scoasă la licitație pentru mai mult de 10 milioane de dolari

Vioara Stradivarius Lady Blunt, numită după cea mai celebră posesoare de până acum, una dintre nepoatele Lordului Byron, va fi scoasă la licitație pe 20 iunie de către Fundația Muzicală Niponă, iar toți banii obținuți vor fi donați eforturilor de reconstrucție după cutremurul din luna martie. Vioara a fost scoasă la licitație ultima dată în anul 2008, când s-a vândut pentru 10 milioane de dolari.
Primul posesor cunoscut al vioarei, care a fost construită de Antonio Stradivari în 1721, a fost francezul Jean Baptiste Vuillaume, care a deținut-o până în anul 1864, când a vândut-o Annei Blunt, una dintre nepoatele cunoscutului poet romantic britanic Lord George Gordon Byron. Până în anul 2008, când vioara a fost achiziționată de către Fundația Muzicală Niponă, Stradivarius-ul a mai trecut prin mâinile a opt posesori.
“Fiecare dintre instrumentele din colecția noastră ne este foarte drag, dar dată fiind scara catastrofei care a lovit Japonia, credem că fiecare om și fiecare organizație trebuie să faca un sacrificiu pentru a-i ajuta pe cei loviți de tragedie”, a declarat Kazuko Shinomi, președintele Fundației Muzicale Nipone.

Sursa :stylereporte.ro